Proiectul Antidot

Autoportret cu sânge rece și părul în flăcări

M-am gândit mult la un cadru pentru întreaga-mi viață. Mi-a venit ideea briliantă de a-mi face autobiografia. Mi-am promis ca la fiecare schimbare de prefix să-mi fac câte o biografie. Asta este a mea. Te las cu ea.

Cum ziceam, încercam să găsesc un cadru fix pentru viața mea, și probabil ar arăta ca a doua zi de Înviere. Acea căldură „cu dinți” de aprilie, când copacii aruncă petale peste morminte și unii oameni râd cu gura plină de cozonac, în timp ce alții așteaptă cuminți să se dezghețe de iarna care a intrat adânc în oase. Să mai ai și reumatic...pff. Așa sunt eu la douăzeci de ani: un hibrid între muguri și îngheț. Sunt iarna care se retrage cu dinții strânși, dar și primăvara care are tupeul de a exploda în nuanțe de roșu aprins. Noi oamenii, suntem ca florile. Ne ofilim, ne uscăm, ne lăsăm călcați în picioare. Dar, un strop de căldură ne salvează. Sau o palmă peste față din caz că te trezești mai greu.

Arheologia catifelei: Fetița cu clămițe și golul în formă de tată

Am început viața ca un copil sensibil și bolnăvicios. Eram atât de sensibilă încât dorul de mama mă sufoca și ea nici măcar nu era ieșită din casă. Am crescut alături de bunica și de mama mea. O casă de gen feminin. O fortăreață, în care ele și unchii mei încercau non stop să peticească un gol masculin care, oricât ai turna în el, rămâne gol. Un ecosistem care încerca să înlocuiască prezența părintească cu toate forțele. De la mama am primit cuvintele, de la bunica am învățat rugăciunea, dar de la amândouă am moștenit, fără să știe, acea încăpățânare de a nu lăsa o absență să mă dărâme. Doar că și natura mai pierde uneori. Îl iubesc enorm pe tata, cu o dragoste care a învățat să accepte resturile. Golul a rămas acolo ca o rană semi deschisă, mângâiată uneori de adieri de vânt. Am vrut să vă spun o amintire specială, am căutat-o mult în colțul minții, doar că prima care îmi vine în minte este asta: mama, copaci înfloriți și aparatul foto. Ea avea o răbdare infinită să mă imortalizeze lângă flori, de parcă ar fi vrut să blocheze timpul înainte ca suferința din ochii ei să se mute în ai mei.

Purtam des o rochiță de catifea vișinie. Antonia în rochiță, cu părul bob, care a învățat să citească pentru că mama ei i-a dat „doza” de Creangă și Eminescu înainte ca ea să învețe cum funcționează lumea reală. Poate atunci nu am înțeles, dar acum este clar: cuvintele sunt mai sigure decât realitatea. Mi-a insuflat dragul de lectură, și fără să vrea, mi-a dat în dar singura formă de evadare: cuvintele. În cărți, totul era aranjat. În realitate, viața mea începea să miroasă a „a treia zi de Crăciun” petrecută în autobuze, între case, între două lumi care nu se mai pupau.

Camera cu lacăt: Părintele și tăcerea rușinii

Inima mea are patru camere, dar una e închisă cu lacăt de aur. E camera părintelui Constantin Muha. Într-o lume plină de absență, el a fost tatăl meu spiritual. Singura ființă masculină care mi-a oferit o iubire care nu aștepta nimic în schimb. Modul în care îmi rostea numele...nu era doar un sunet. Era o binecuvântare. Când a plecat, a murit ceva în mine. O mare parte din liniștea mea a fost îngropată odată cu el. Mi-a fost atât de rușine cu mine, de locurile în care m-am pierdut și de oamenii lângă care m-am murdărit, încât n-am putut intra în biserică mult timp. Îmi imaginam privirea lui și mă gândeam: „Dacă m-ar vedea acum, ar fi dezamăgit.” Rușinea e cel mai greu zid între tine și Dumnezeu. M-am simțit ruptă de Dumnezeu, doar pentru că am crezut că l-am dezamăgit pe singurul om care m-a iubit necondiționat. Astăzi, știu că el nu m-ar fi judecat. De fapt, el ar fi fost primul care mi-ar fi întins mâna ca să mă scoată din valuri.

Stația părăsită: Unde moartea a avut chip uman

Liceul a fost, surprinzător o perioadă în care am înflorit. Eram Antonia aia veselă, care spunea lucrurilor exact așa cum îi venea să le spună. Clasa a 10-a a fost probabil cel mai bun an din viața mea. M-am implicat în tot ce am putut, am început să merg în tabere și să mă afișez din nou cântând. Tot atunci am scris și primul articol despre bullying. Pe un caiet de rău, cu un pix. Când Marilu Dobrescu mi l-a repostat la story, am simțit că vocea mea contează. Așa că, am continuat. Tabăra de la Știubieni cu ATOR Dorohoi a fost „vârful”: acolo am legat prietenii și m-am bucurat de viață cu orice preț. Viața nu este o primăvară constantă. Bullying-ul a transformat dintr-un copil finuț în ceva „rău”, o versiune care a luat-o razna și a căutat validare în cercuri care nu mă reprezentau, doar ca să mă simt dorită. Am plătit prețul în noaptea aia de vară. Stația aia părăsită este locul în care mi s-a demonstrat că poți muri fizic și emoțional sub mâinile cuiva. Moartea mea la 19 ani a fost reprezentată prin cuvintele: „fac și pușcărie pentru tine, dacă e nevoie” fără nicio urmă de regret. Am fost sunată recent, cu rugămintea de a-mi retrage plângerea, pe motivul că „știu că nu poți uita ce ți-a făcut, dar știu că nu ești un om așa rău încât să dorești răul altuia”. Am simțit o furie neagră. Antonia de acum doi ani, ar fi căzut în plasă. Antonia de astăzi știe că bunătatea nu este o invitație la nedreptate. Nu este vorba de răutate aici, ci de respect de sine. Nu-i doresc răul, dar îi datorez Antoniei de atunci adevărul. Iertarea e între mine și Dumnezeu; legea e între el și faptele lui.

„Hai, peștoaico. Înoată”

Sunt zodia Pești. Sunt versatilă, efervescentă și am nevoie de un GPS în labirintul oamenilor care se prefac. Prietena mea are dreptate: unii oameni au nevoie de șervețele demachiante pentru suflet, pentru că sub stratul de „bine” se ascunde mult venin. Mi-am vopsit părul roșu acum un an și ceva, un tupeu nebun în fața mamei, și port pe mâna stângă o căpșună tatuată, ca semn că pot fi și dulce, chiar dacă am fost arsă.

Cea mai mare frică a mea este moartea. Dar am învățat că uneori trebuie să mori puțin ca să învii cu adevărat. Gazah mi-a zis-o scurt, în stilul Specii: „Hai peștoaico, înoată.” Și am luat-o personal. Ceva genul: Înoată peștoaico, prin valurile vieții , prin bătăi, prin dezamăgiri, prin dorul de Părintele, prin kilogramele pierdute sub stres și câștigate prin iubirea actuală de sine, prin foile scrise și arse. Înoată, pentru că dacă te oprești, te scufunzi. Astăzi sunt varianta mea ultra retușată. Mă uit în oglindă și cred că mă iubesc așa cum merit. O iubire fără firmituri, care este testată prin liniște, nu prin suferință. Am spus cred, pentru că îmi sabotez fericirea, aruncând cuvinte tăioase omului de lângă mine doar ca să testez dacă „omul ăsta chiar rămâne?”. E un mecanism defect, dar e al meu și lucrez la el. Învăț că omul de lângă mine nu e o stație părăsită, ci un port. Și că, uneori, a înota înseamnă să te oprești din luptă și să te lași purtată de curent.

Antonia de zece ani ar fi speriată de mine. Mi-ar privi atent părul roșu și ar plânge auzind că am fost rănită în cel mai brutal mod. Eu aș plânge mai mult decât ea. I-aș strânge mâinile mici și i-aș spune: „Am reușit neghiniță. Suntem în picioare. Și încă avem rochița aia de catifea undeva ascunsă în suflet”.

La douăzeci de ani, nu sunt un om „moale”. Sunt un om care a trecut prin foc și a ieșit cu zâmbetul pe buze. Scrisul curge din nou, din mai 2025, ca o hemoragie de inspirație pe care n-o mai pot opri.

Epilog: ora 02:00. Fără filtre.

Acum e noapte și scriu pentru că, după atâta timp, e singura variantă în care pot să scriu tot haosul din mine fără să mă auto-cenzurez. Nu mai e liniștea aia mormântală din stația prăsită; e liniștea mea, în care aud doar sunetul tastelor și gândurile care nu mă mai sperie. Mă uit la mine prin reflexia ecranului de la laptop, și realizez că nu mai am nevoie de GPS ca să știu cine sunt. Sunt aici, sunt reală, cu toate glumele mele proaste și cu toată mândria că am trecut singură prin apă și foc. Scor final: sunt în picioare, am reușit să-mi reiau legăturile cu oamenii care contează și nu mai vreau să fug nicăieri. Las textul ăsta aici ca pe o ancoră. Peste zece ani, sper ca Antonia de atunci să-mi spună că nu doar a înotat, ci că a învățat să și zboare.

Ne revedem la treizeci.

Hai peștoaico. Ai înotat destul prin mizeria altora. Acum apa e a ta, și e curată.

Lăsat aici ca mărturie că se poate înota și prin foc.

Antonia - neghinița care și-a găsit propria voce.